A dangerous mind

Citisem mesajul scris de Kami Rei, insa ce era sa fac? Eram prea departe pentru a o ajuta la nevoie, asa ca ma hotarasc doar sa ma stabilesc undeva mai aproape de scoala respectiva. Ajung pe un deal de unde vad scoala si ca langa scoala era o padure. Imi era usor sa ma dau drept un lup care traieste in acea padure.

Inima îmi bătea atât de tare încât nu puteam adormi. M-am ridicat din pat și am tras un halat pe mine. Televizorul era pornit, dar Franceasca dormea profund. Nu l-am închis, l-am lăsat să meargă în continuare, apoi am ieșit pe coridor. Toate luminile erau stinse, cu excepția unor lămpi cu gaz, care erau puse la fiecare colț al coridoarelor. Erau destul de sinistre pâlpâirile lor încețoșate, mai ales pentru că vântul reușea să pătrundă printre crăpăturile ușilor și le împrăștia flăcările.
Nu le-am luat în seamă, ci am continuat să colind pe scările clădirii și pe coridorele ei. Nu am dat de nimeni, nici măcar de îngrijitori. Se pare că regulile acestei școli, trebuiau urmate de toți cei care locuiau acolo. Oricum, mă bucuram că nu era nimeni pe acolo în timpul plimbării mele, deoarece mă simțeam ca și cum aș fi făcut ceva rău. M-am tot plimbat până am ajuns în partea care se presupunea că este închisă, deoarece trebuia reconstruită. Am stat câteva clipe pe gânduri, apoi m-am aventurat pe scările care duceau la etajul acesteia. Am ieșit la un balcon, care samana tot cu un coridor și am mers drept înainte, atentă la scândurile care scârțâiau sub greutatea mea și la rafalele violente de vânt. Luna strălucea, dar nu la fel de frumos cum știam eu, ci avea o aură sinistră, încât îmi dădea fiori de gheață.
M-am oprit în fața unui geam, care era luminat cel mai tare de lumina lunii și am privit curioasă prin el. Puteam observa o ușă de lemn și o cameră goală. Deodată, ușa se deschise și intră țipând o fată, care avea fața plină de sânge. Aceasta țipa din ce în ce mai tare și se îndreptă spre geamul prin care priveam eu. Îl sparse cu capul și încercă să țipe, dar nu m-ai apucă pentru că un cuțit îi fu înfipt din spate, drept prin gura care se chinuia să ceară ajutor. Strigătele ei se opriră într-o clipă, iar eu m-am dat îngrozită câțiva pași înapoi. Scândurele șubrede cedară și eu m-am trezit câzând de la etajul al doilea al clădirii. În cădere îmi pierdusem papucii de casă și îmi intrase un cui în picior. Am vrut să mă întorc la etaj să îl prind pe criminal, dar un alt țipăt veni dinspre șoseaua din apropierea școlii, așa că am pornit-o șchiopătând într-acolo, crezând că este ucigașul și sperând că îl voi prinde. Pentru fata care tocmai fusese ucisă în fața ochilor mei nu mai puteam face nimic, era moartă, dar poate aș fi putut să o ajut pe cealaltă, care tocmai țipase.
Din rana de la picior îmi curgea mult sânge și mă ardea, dar nu i-am dat prea mare importanță și am ajuns la șosea. M-am uitat în jur cu atenție, dar nu era nimeni, doar niște mașini care treceau din când în când. O mașină roșie, decapotatibă, se opri lângă mine și din ea coborâră niște tipi, care mă obligară să urc în mașina lor, zicând că mă vor ajuta să ajund din nou la școală. Durerea era atât de insuportabilă, încât am acceptat oferta lor. Aceștia o luară în schimb pe o altă rută, iar între timp începură să mă pipăie. Furioasă, am încercat să-i lovesc și am reușit să sar din mașina lor direct într-o vale din pădure. Bărbații au oprit vehiculul și s-au uitat în direcția unde căzusem eu, dar cum era prea întuneric ca să vadă ceva părăsiră locul faptei. Eu am stat o vreme nemișcată, gândindu-mă că acei tipi vor plăti curând pentru ceea ce făcuseră.
Nu am mai stat mult în acel loc, pentru că Alethia mă găsise și mă conduse la casa bătrânului profesor. Cum nu aveam aceeași înfățișare ca atunci când ne întâlnisem, i-am spus că sunt una dintre elevele școlii Richard Wagner. Am făcut tot posibilul să nu-i arăt rana mea și i-am spus că eram somnambulă, de aceea ajunsesem noaptea în pădure.
-E prima oară când mergi în somn? mă întrebă el curios.
-Nu, mi s-a mai întâmplat o dată în țara mea.
-Știi ce s-a întâmplat?
-Nu. Nu-mi amintesc absolut nimic.
Știam că nu ar fi trebuit să-l mint pe profesor, dar pur și simplu ar fi fost prea trist să-i spun că asistasem la uciderea unei fete, de o seamă cu nepoata lui, iar nu fusesem în stare să fac nimic. În acel moment mă uram pe mine pentru că nu făcusem nimic ca să-l opresc pe criminal. Alethia veni lângă mine și își puse capul pe genunchii mei. Am mângâiat-o încet pe cap.
-Ai venit din Japonia?
-Da. Acum studiez la academie. Dvs. de unde sunteți? îl întreb eu, deși știam răspunsul.
-Din Scoția. Am venit aici ca student și am rămas să predau. Apoi am avut accidentul. De atunci sunt așa, spuse el arătând spre scaunul cu rotile.
-Ce predați?
-Entomologia. Studiul insectelor.
-Serios? Mă pasionează insectele.
-Vorbești serios?
Am dat din cap în semn că da.
-Îmi amintești de o altă fată, Sarah, care mai venea pe aici, să mă ajunte. Muncă de secretariat în general. Și într-o zi...
-Apoi...
-O așteptam, dar ea nu a mai venit.
-A fost ucisă?
-De unde știi de asta?
-Vorbeați la trecut, ca și cum ar fi fost moartă.
-Ea a lăsat o haină aici. Probabil ești înghețată, copilă. Trebuie să-ți vină bine. E sus.
M-am dus să iau haina, iar când am venit, bătrânul se juca cu un gândac mare și negru, care îi aruncă pe ochelari un lichid alb.
-Ceea ce mă uimește, e că nu ratează niciodată. Această specie este considerată aproape oarbă.
I-am luat gândacul și l-am ținut în palme, dar nu mă stopi cu acea substanță albă, ca pe bătrân.
-Arăți ca Sarah cu această manta. Și ei îi plăceau mult insectele. Dar ele n-o plăceau ca pe tine.
I-am dat înapoi gândacul, iar profesorul mă privi blând și spuse:
-Poți dormi aici în noaptea asta și poți să revii oricând dorești. Mi-ar face plăcere. Dacă iei telefericul, ai ajunge în cinci minute.
-Nu știu. Poate.
-Și ai grijă cum dormi, te rog. Dacă ți se întâmplă iar, spune: ,,Sunt somnambulă, trebuie să mă trezesc.''
-''Sunt somnambulă, trebuie să mă trezesc'', repet eu mecanic. N-am nevoie de asta. N-am mai avut un atac de ani de zile. Călătoria asta a fost probabil prea epuizantă. Sau poate a fost din cauza presiunii atmosferice. Poate vântul...
-Vântul, da! spuse profesorul uitându-se în ochii mei și vorbind aproape șoptit, învăluindu-l într-o aură misterioasă, mai mult macabră, camera semi-luminată accentuându-i ochii de un albastru intens. E foehn-ul, un vânt foarte ciudat. E tipic pentru zona asta. Vine dinspre sud peste Alpi. O explozie de aer așa cald, provoacă deseori avalanșe. Face florile să înmugurească, iar larvele să se dezvolte rapid. Și mulți se plâng de dureri de cap. Când bate, se spune că-i împinge pe oameni spre nebunie. E o zonă ciudată aici...Transilvania elvețiană.
I-am mulțumit profesorului pentru că mă lăsa să-mi petrec noaptea în casa lui și m-am dus să mă culc.

O data ajunse in camera, cand eram singuri, o intreb incet in soapta, ca sa nu ne auda profesorul.
Cum merge cu investigatia? Ai vazut criminalul, sau ai fost maca cateva clipe langa el? Dar nici nu stiu de ce te intreb toate acestea. Nasul meu imi da oate raspunsurile. Pot simti cateva mirosuri, care sunt ca si amprentele. Si sunt straine. Iar intuitia mea canina si fpatul ca iti pot vedea aura, iti spun eu, ca te da de gol. Desi nu prea pari, aura se comporta de parca ai fi suferit recent o sperietura teribila, sau mai mult de atat. Poate ai asistat la o crima. asa-i? Si ai la tine arma crimei? Mi-ar fi de folos. L-as gasi cel mai raid pe criminal, indiferent unde s-ar ascunde. Stii ca ar exista sansa ca criminalul sa isi stearga urmele, sa schimbe arma crimei, pe care e imprimat mirosul altcuiva, pentru a duce in deruta cainii politisti? Medicul legist ar putea spune de fapt ca victima a fost injunghiata de 2 ori, insa daca tu ai vazut ca a ucis-o din prima, asta ajuta foarte mult.

-Nu am arma crimei, îi spun pe un ton nervos. Nu îl vei putea găsi atât de ușor pe criminal, își acoperă urmele atât de bine încât nici măcar nu ești conștient de prezența sa. Cât despre miros...în camera unde fusese ucisă fata erau multe vopsele și diluanți, deci nu îl poți identifica după miros. Iar arma crimei, cred că o poartă mereu asupra sa...am văzut-o pe fata care fusese ucisă plină de tăieturi pe față, de aceea cred că ucigașului îi place mai întâi să le tortureze, iar dacă nu reușește de fiecare dată pentru că se teme că ar putea fi prins, atunci doar le omoară într-un mod grotesc. Sunt prea obosită ca să îți mai răspund la întrebări, așa că mă voi culca, iar mâine mă întorc din nou la școală, singură. Am o teorie pe care trebuie să o confim.
M-am culcat și aș fi dormit până dimineață dacă nu s-ar fi deschis portalul spre tărâmul meu. M-am uitat la Alethia, care dormea dusă, apoi fără să fac vreun zgomot am pășit prin el. Lucifer mă aștepta nerăbdător. Când mă văzu, îi apăru pe buze un zâmbet ștrengar și se apropie de mine.
-Ce este? îl întreb eu morocănoasă. Voiam să dorm, trebuie să prind un criminal zilele astea și tocmai am trecut printr-o experiență traumatizantă...
-Știu, Rei, spuse el blând și mă îmbrățișă. Ar trebui să ai mai multă grijă, astăzi ai fost rănită...
-Nu prea contează, atâta timp cât mă pot vindeca repede...
-Ai suferit mult în seara asta, mă întrerupse el. Chiar dacă te poți vindeca atât de repede asta nu înseamnă că poți să te rănești când vrei s-au să fii rănită de alții, mai ales că uneori acționezi impulsiv și îți faci rău singură, de aceea îți spun să ai grijă...
-Am înțeles ideea dragule, îți promit că o să am grijă de mine...
El scoase un oftat prelung și mă privi ca pe un copil care făcuse mari boacăne, apoi îmi puse în păr un ac de păr minunat și mă sărută pe frunte protectiv.
-În acest caz, trebuie să te bazezi pe profesor și pe studiile lui, urmează insectele și...ai grijă.
Am mers să o văd pe fetița noastră, apoi am revenit în casa profesorului, unde am dormit adânc până dimineață.
A doua zi, m-am întors la școală. Directorea mă aștepta furioasă. I-am spus ceea ce-i povestisem și profesorului, că mersesem în somn și femeia păru să mă înțeleagă pe moment și plecă din birou, dar apăru câteva minute mai târziu și îmi spuse să o urmez. Mă conduse la medicul școlii, iar acolo mă aștepta un bărbat în vârstă, câteva asistente, directoarea și secretara care mă aduse de la aeroport, toți privindu-mă de parcă aș fi fost periculoasă. Îmi puseră pe cap o cască cu multe fire care era conectată la un aparat care observa undele cerebrale.
-Îmi spune și mie cineva ce e cu exminarea asta? întreb furioasă.
-Ce ai făcut tu azi-noapte e foarte grav. Niciun elev n-a mai părăsit școala noaptea până acum, spuse directoarea.
-De câte ori să vă mai spun că n-am plecat din proprie inițiativă. Sunt somnambulă. Se întâmplă.
-Dar asta nu e normal și e de datoria noastră să aflăm de ce.
-Dar știu eu tot ce trebuie știut. Am mai fost examinată de specialiști. Nu e o boală.
-Nu încă, interveni medicul, dar poate deveni ceva serios. Și nu-ți amintești nimic? Somnambulismul e ceva mai serios decât vorbitul în somn sau dezghețatul frigiderului. Ar putea fi simptomul unei a doua personalități care încearcă să răbufnească. Câteodată e primul pas spre schizofrenie.
-Deci sunt considerată nebună? Bine, hai! Pornește aparatul ăla! Uită-te și tu! Îți arăt eu cine e nebunul.
Au pornit aparatul și au început să înregistreze rezultatele. Impulsurile electrice care mi le transmitea casca mă făcură să-mi reamintesc teribila scenă cu uciderea fetei, chiar și țipetele ei când sparse geamul și când îi trecuse cuțitul prin gură. M-am speriat din nou și am aruncat casca, iar cei prezenți în camera de spital mă priveau stupefiați.
-Suferi de epilepsie? Sau iei cumva...mă înțelegi...droguri? mă întrebă directoarea.
-Nu sunt nebună, nici schizofrenică, epileptică sau drogată! am țipat eu încât se sparse un set de eprubete, apoi am ieșit trântind ușa.
M-am dus în camera mea de la cămin, iar acolo mă aștepta colega mea, care la fel ca toți ceilalți din școala aceea mă privea de parcă aș fi fost o nebună. Am hotărât să-mi joc mai departe rolul de elev, ba chiar am participat și la cursuri. Spre seară m-am decis să stau trează și să mă uit la televizor cu Francesca. Am stat o vreme trează, apoi cred că adormisem, deoarece mă trezisem crezând că am auzit un țipăt. Când mi-am deschia ochii, Francesca nu m-ai era în cameră, dar televizorul era pornit. Era e știre despre detectivul cu care se presupunea să lucrez, în care se vorbea despre dispariția fetei pe care o văzusem ucișă noaptea trecută și încă o listă cu alte fete dispărute, cred că erau mai bine de 15-20, dintre care erau știute de poliție.
Deodată se auzi un țipăt slab de afară, care semăna cu urletul vântului, iar eu am deschis repede fereastra să văd dacă pot zări măcar o umbră sau pe cineva fugind sau să ascult alte țipete, dacă aveau să mi fie. Nu era nimic afară. Era întuneric beznă. Inima începuse să-mi bată foarte puternic, încât mi se părea că putea fi auzită chiar odată cu urletele foehn-ului, de parcă s-ar fi întrecut.
Am ieșit afară și totul era liniștit, chiar și vântul părea să se fi potolit. M-am uitat în jur și am văzut doar niște licurici care se învârteau bezmetici. Am vrut să mă întorc, când în minte îmi răsunară cuvintele lui Lucifer, să urmez insectele. Așa am și făcut și am ajuns pe o cărare cu multe tufișuri cu țepi uscați. Licuricii se învârteau deasupra unuia dintre ei, iar eu mi-am întins mâna printre ele și am găsit o bucată de material. La lumina unui felinar am observat că era o mănușă de bumbac, de culoare mov, cu o floare albă pe ea.
Afară începuse ploaia din senin, o ploaie grea și rece, care părea să plângă la moartea unei alte fete, pentru colega mea...Francesca.
Am fugit întodeauna de sentimente intense, nu știu de ce mă tem, poate că multe lucruri pe care le fac nu le înțeleg și mi se par penibile. Nu înțeleg momentul în care mă aflu. Sunt o nebună: mă alimentez cu speranțe și apoi le arunc.
Am milione de motive pentru care pot să vărs o lacrimă și eu le aleg pe cele mai mărunte. Poate pentru că viața e făcută din lucruri mici puse cap la cap sau împrăștiate.
O lacrimă alunecă pe obraz și pare să devină regina vieții mele. Iată că și o ființă care vrea să pară mereu dură, care controlează și ultima linie a destinului, plânge…
Am intrat în cămin și m-am băgat în pat, încercând să adorm, în ciuda lacrimilor care se încăpățânau să cadă. Acum știam ce aveam de făcut, teoria mea se confirmase cu prețul unei vieți, dar urma să i-o plătesc întreit ucigașului, pentru că niciodată nu mă jignise cineva fără a rămâne nepedepsit.

Din nou o las pe Kami Rei, sa mearga singura la scoala, dar eu nu aveam de gand sa renunt la planul meu. Aveam de gand sa aplic planul B. Sa il incurc pe criminal. Stiam ca el va urma sa mai faca o victima, si Kami Rei daca ar fi fost si a 2-a oara martora la crima, sigur ar fi fos in pericol, asa ca nu puteam decat sa ii iau locul intr-un fel. Daca vroiam sa o protejez. Fiind o noapte cu luna plina, asta ma avantaja, fizicul meu putand sa il bage in sperieti pe criminal.
O lasasem pe Kami Rei sa plece, sa ivestigheze cat e ziua de lunga. Nu imi pasa ce se va intampla si cine a fpost a 2-a victima. Stiam ca in a 3-a seara, adica seara care va urma Kami Rei avea sa fie tinta. Astfel ca toata ziua mi-o dedicasem transformarii. O baie calda, periat si pieptanat blana, umblat prin trusa de machiaj a lui Kami Rei, si desigur si prin garderoba ei. Cand ma uit in oglinda, aratam ca si o varianta de varcolac a lui Kami Rei, sau cam pe aproape, capabila sa inspaimane pe oricine.

Tot ceea ce vroiam sa fac era sa fiu confundata de ucigas cu Kami Rei si sa incerce sa ma ucida. Indiferent ca ar fi reusit sau nu, in ambele variante Kami Rei, ar fi fost salvata.
Cele 2 variante fiind:
1. Ma ucidea pe mine si cedea a a ucis-o pe Kami Rei si a 2-a vaianta in care nu ar fi resit si l-as fi ucis eu. Astfel eu priveam arma mea ca o arma cu 2 taisuri, ambele fiind capabila sa o salveze pe Kami Rei.
Aum tot ceea ce trebuia sa fac era sa astpt seara, sa pot iesi. Desigur ma bazam o parte si pe faptul ca fiind luna plina si forma mea canina, sa il fac pe criminal sa creada ca Kami Re e un varcolac, si astfel sa ii mai piara din curaj, ceea ce m-ar fi avantajat pe mine in atac.

Poliția a venit de dimineață. Diriginta clasei în care eram, le-a spus să nu creadă nimic din ce spun, pentru că ea credea că sunt nebună. Nu le-am spus nimic important pentru că oricum nu m-ar fi crezut, așa că m-au lăsat în pace.
Mai târziu, am luat telefericul din centrul orașului, când era pauza de jumătate de oră și în cinci minute am ajuns la profesor. El a fost încântat să mă vadă și Layla la fel, dar nu am văzut-o nicăieri pe Alethia.
I-am dat mănușa profesorului pentru a o examina. Din aceasta căzură o grămadă de viermi, încât mi-am întors dezgustată privirea.
-Crezi că mănușa aparține criminalului? mă întrebă profesorul.
-Da! Cu siguranță! Dar ce e cu viermii?
-Sunt larve, răspunse bătrânul. O să le examinez, atunci îți voi răspunde la aceste întrebări, și poate nu numai la acestea.
Mă privi cu ochii lui de un albastru spălăcit, încât mă simțeam neliniștită. Insectele din vitrinele bătrânului începură să se agite și să scoată tot felul de sunete.
-Ai idee de ce sunt așa agitate? Nu au mai făcut asta până acum, spuse profesorul privindu-le curios.
-Probabil din cauza mea.
-Sunt într-o pasă proastă. Și eu sunt uneori într-o asemenea dispoziție, dar n-au mai făcut așa. În Grecia antică, fluturele simboliza sufletul, psihicul. Din gracă ''suflet''- ''psyche''. De ce această asociere între o insectă și sufletul omenesc? Poate pentru că sunt atât de greu de înțeles și de misterioși. Și noi știm câte ceva despre asta, nu-i așa? îmi spuse profesorul zâmbind.
M-am uitat la el și am știut că pot avea încredere în el, așa că, respirând ușurată, i-am spus:
-Ok, vezi această mănușă? O insectă, un licurici mi-a arătat drumul spre ea. Poliția a venit. Mi-au pus multe întrebări, dar nu le-am spus despre mănușă. Nu vreau să creadă că sunt nebună.
-Mie poți să-mi spui, nu sunt poliția. Ce s-a întâmplat?
-Eram singură în parc. Era întuneric și...căutam ajutor. A venit un licurici ca și cum m-ar fi auzit. L-m văzut răspunzând chemării mele. Dar e absurd!
-E ceva inedit! Pentru un cercetător, este esența descoperirii. Am descoperit multe lucruri pe care colegii mei le considerau absurdități. Percepțiile extrasenzoriale, puterile paranormale, neobișnuite la oameni, dar care sunt normale la insecte. Multe specii discută de la distanțe mari prin semnale telepatice. Aceste animle minuscule au o putere enormă. Ți-aș putea da o mulțime de exemple. Am scris chiar o carte pe acest subiect. Pot să ți-o dau dacă vrei. E perfect normal pentru insecte să fie telepatice.
-E normal pentru insecte. Dar la mine e normal? îl întreb cu o oarecare reținere, dar acesta nu știu să-mi dea un răspuns.
M-am întors la școală la timp, deoarece pauza se terminase, dar avusesem timp și să scriu o scrisoare în care să-i prezint un raport despre ceea ce aflasem șefului poliției, de la secția unde lucram, dar desigur scrisoarea era doar o cursă pentru a vedea dacă va fi sau nu trimisă, și adăugasem niște fraze ciudate și o adresă falsă. Am participat la două ore, apoi m-am dus în camera mea de la cămin ca să-mi iau alte cărți, când am auzit voci stridente care veneau din cameră, mai ales că ușa era larg deschisă, puteam auzi toată conversația dintre directorea școlii, care era mereu însoțită de secretara care mă ajutase să cunosc școala și alte colege, tot din aceeași clasă cu mine. Era efectul pe care îl așteptam.
-De ce eu? întrebă una dintre cele patru colege cu un ton ridicat.
-Nu poate fi lăsată singură, spuse calmă directorea. Vreau să știu tot ce face.
-Mi-e frică de ea, spuse altă fată. Angela vine aici și Francesca dispare. Plus că e și nebună. Am citit scrisoarea pe care voia s-o trimită unui anumit domn, care poate e tatăl, sau o rudă de-a ei și i-a scris că poate comunica cu insectele, că are o putere stranie asupra lor și l-a implicat și pe ciudatul profesor care studiază insectele.
Am intrat repede în cameră și am țipat la ele:
-Asta e a mea, nu aveți dreptul să o citiți!
Am luat scrisorea și am ieșit pe hol, unde o grămadă de fete s-au adunat împrejurul meu, trăgându-mă de păr și țipându-mi la urechi:
-Suntem slujitorii tăi, gândacii. Te venerăm, regină!
Am mers până la ușa bibliotecii, încercând să le ignor, dar ele nu încetau să-mi arunce cuvinte umilitoare și perfide, așa că m-am hotărât să le sperii pe toate. M-am gândit atunci să chem la mine toate insectele, dar nu știm dacă acestea mă vor asculta sau nu, oricum nu mi-a mai păsat și am stârnit o rafală puternică în jurul meu, care îmi făcea părul negru și lung să se unduiască precum niște șerpi înfiorători și am spus pe un ton poruncitor:
-Veniți la mine! Vă comand să veniți la mine, în numele iubirii ce mi-o purtați!
Deasupra școlii, cerul se înnegri de mulțimea insectelor care se îmbulzeau acum pe toată clădirea, încercând să intre, dar toate ușile și geamurile erau închise. Bâzâitul lor era asurzitor, iar fetele care mă umiliseră, tremurau și plângeau  acum de frică pe sub mesele de lemn. Profesoarele erau și ele la fel de speriate.  Luminile aprinse începură să pâlpâie ca și cum ar fi fost scurtcircuitări. M-am bucurat de priveliștea pe care le-am oferit-o, dar nu pentru mult timp, pentru că am leșinat la câteva clipe după aceea din cauza unei dureri puternice la cap.
M-am trezit jumătate de oră mai târziu, în camera asistentei medicale. Amețeala îmi trecuse și acum mă simțem minunat. În ușă stătea directoarea împreună cu asistenta, care mă priveau cu ură. Printre genele dese și lungi puteam să le privesc în voie, fără ca acestea să-și dea seama că sunt trează, astfel le puteam asculta conversația răutăcioasă.
-Încă doarme, spuse directoarea de parcă ar fi scuipat cuvintele.
-Am cerut o ambulanță s-o ducă la spitalul de psihiatrie, spuse asistenta încercând să-și controleze vocea tremurătoare . Vor veni să o ia dintr-un moment într-altul. Poate ei o vor calma. Dar chiar e nebună?
-Cu siguranță nu e normală. E diabolică!
-Diabolică?
-Da, Biblia se referă la diavol ca Belzebub, care înseamnă: Împăratul muștelor. Uită-te la ea: Împărăteasa muștelor! Cheamă-mă imediat ce se trezește!
Directoarea plecă să-și vadă de treburile ei, iar asistenta rămase să mă vegheze. Își luă o revistă și se așeză pe un fotoliu cu fața spre mine. Se vedea că era obosită, deoarece în câteva minute începu să moțăie. Atunci eu, m-am ridicat cu grijă din pat, fără să fac vreun zgomot. M-am uitat afară, pe fereastră, și am observat că ambulanța care trebuia să mă ia la spitalul de psihiatrie ajunsese. N-am mai avut timp să mă îmbrac cum trebuie, așa că am tras pe mine, doar un paltonaș lung și negru, care acoperea în întregime cămașa de spital și niște pantofi cu toc jos. Lucrurile din camera mea, fuseseră împachetate și aduse lângă fotoliul unde stătea asistenta, iar eu le-am luat și m-am îndreptat spre ieșire, când deodată, alarma ceasului începu să sune. Într-o fracțiune de secundă am fost lângă ceas și l-am oprit, apoi am așteptat cu respirația oprită să văd dacă asistenta se trezise, dar nu, aceasta dormea buștean, așa că, liniștită, am zbughit-o pe holurile școlii, atentă să nu fiu văzută de nimeni, direct la casa profesorului de entomologie.
Ajunsă acolo, i-am spus profesorului tot ce mi se întâmplase, iar acesta mă liniști spunându-mi, în timp ce o mângâia pe Layla:
-Diabolică? Crezi că Angela arată ca un monstru, Layla? Nu...tu nu ești diavolul. Singurul diavol de pe aici e ucigașul. Dar înțeleg cum te simți. Știu ce înseamnă să fii diferit de ceilalți și ceea ce vine cu asta: milă, ironie, scârbă, singurătate. Lumea reușește să te facă să te simți vinovat pentru ceea ce ești. Există o diferență între tine și mine. Când mașina aceea m-a mutilat, eu am pierut ceva, în schimb, tu ai câștigat ceva. Poți face lucruri extraordinare cu acest cadou. Vino, vreau să îți arăt ceva. Vino, Layla!
-Așteaptă puțin, profesore! Trebuie să mă schimb de hainele astea de spital! O să vin imediat!
Am urcat scările până la camera unde am stat cu două seri în urmă, iar când am deschis ușa, am văzut-o pe Alethia, admirându-se în oglindă. Când am văzut cum era îmbrăcată și mai ales cum era machiată, îmi venea să o strâng de gât, dar păstrându-mi calmul, i-am spus:
-Eu mă chinui cu prinderea unui psihopat, iar ție îți arde să faci parada modei?! Schimbă-te imediat și du-te jos și așteaptă lângă profesor, până vin și eu! A sosit momentul să faci și tu ceva folositor!
I-am aruncat niște șervețele demachiante, apoi am așteptat să termine ca să mă pot schimba și eu.

-Tu, nu intelegi! Eu vreau sa te ajut, sa prinzi acel criminal. Putin imi pasa de ce crezi tu. Eu nu fac parada modei. Spun eu si u ma ating deloc de seervetelele demachiante.
-Eu vreau sa ii intind o cursa acelui psihopat. Dar da o sa ma duc sa te astept jos langa profesor. Spun eu, ducandu-ma la parter.
Tocmai atuni insa medicii s asistentii de la spitalul de psihiatrie care vru sa o ia pe Kami Rei, ajunsesera si ei, dupa ea, caci o urmarisera, dar intru eu in scena, maraind sfidator si amenintator de ii facusem sa strige:
"Varcolacul" Si sa lesine.
Acum imi ramasese sa ma ocup si de criminalul psihopat. Si exact cum presupusesem, nici psihopatul nu era prea departe. Incercase sa o urmareasca pew kami Rei, dar nu era chiar atat de tampit incat sa atace in aceleasi locuri. Intuind cum gandeste criminalul, m-am dus exact in acel loc unde el urma sa atace. Iesisem din casa profesorului si ma dusesem undeva in spatele casei, intr-un loc retras, prefacandu-ma ca am ceva treaba pe acolo, si exact cum presupusesem, incep sa adulmec pe cineva apropiindu-se de mine, cu un cutit in mana, gata sa mi-l infiga in spate. Dar reactia mea, usese destul de agila, incat sa il dezarmez in cateva secunde si cu toate aca nu reusisem dupa o scurta lupta cu el sa il si imobilizez, reusisem totusi ceva. Sa il musc de gamba piciorului incat sa ii curga sangele de sa lase urme, catre ascunzatoarea sa si in plus reusisem sa confisc o bucatica din pantalonii lui. Dar contrar asteptarilor mele, scoase la iveala un briceag, luandu-ma prin surpindere si infigandu-l acolo unde credea ca se afla inima. Numai ca nebanuiind anatomia mea extraterestra, briceagul nu ajunsese la inima, ci imi ajunsese in plamanul stang. La mine stomacul era in forma de U culcat, iar inima era chiar intre coloana vertebrala si stomac, protejata de stomac.
Lesin insa datorita durerii si faptului ca creierul primea mai putin oxigen. Criminalul fugi.
Inainte sa lesin auzisem ca spusese
-"Asa iti trebuie, daca te pui cu mine, Angela"
Planul meu functionase, Criminalul acum nu o mai avea in vedere pe Kami Rei, crezand ca o eliminase.

M-am dus după Alethia și am găsit-o într-o baltă de sânge, nu departe de locuința profesorului. Avea ochii pe jumătate deschiși și nu mă îndoiam că mă putea auzi, așa că i-am spus furioasă:
-Știam ce ai de gând să faci, încă de dinainte să știi tu, de aceea ți-am spus să renunți la planul tău ridicol, pentru că nu voiam să fii rănită în zadar, dar se pare că nu vrei să asculți niciodată de cei care îți vor binele. Sunt o ființă nemuritoare, nu aveam nevoie să fiu salvată. Ai acționat fără să gândești, iar efectul general al mișcărilor tale a fost că ai dat peste tot alarma și n-ai descoperit nimic. Și doar ca să știi, criminalul nu era pe urmele mele... nu, nu mai are rost să-ți explic acum. Nu ar fi trebuit să te iau cu mine de la bun început, nu ești demnă să mă ai ca stăpână. Nu am nevoie de un câine care își sfidează mereu stăpânul, să nu mi te mai adresezi niciodată, nu vreau să mai aud de tine! Pentru mine nu mai ai nicio valoare.
Am deschis portalul spre tărâmul îngerilor întunecați și am aruncat-o brutal într-una dintre încăperile palatului. Urma să mă ocup de ea, după ce terminam cazul. Am urmărit urma de sânge pe care o lăsase în urmă criminalul și cum era de așteptat, aceasta a dispărut când am ajuns pe autostradă, semn că ucigașul venise cu o mașină, astfel că m-am întors liniștită la profesor.
-Ce voiai să îmi arăți, profesore?
Acesta îmi arătă prin microscop un fel de viermi albi, care nu păreau să aibă un cap, dar se mișcau într-una.
-Sunt larvele unei muște, ''Marele sarcofag'', spuse bătrânul. Un nume amenințător, demn de activitatea insectei care-l poartă. Se hrănește doar cu cadavre sau cu resturi umane.
-''Marele Sarcofag''? Ce nume ciudat!
-De distructiv...de carnivor. O insectă excepțională, capabilă să simtă prezența unui cadavru, la distanțe enorme. Are o dotare senzorială extraordinară, unică în lume.
-Dar cum de erau în mănușile asasinului?
-Poate fiindcă, atunci când ucide își ascunde cadavrele, și-i place să rămână în contact cu ele, să le conserve. E un necrofil. Un psihopat. Dacă vrem să-l prindem, trebuie să cerem intervenția celei mai mari perechi de detectivi întâlniți vreodată. Cel puțin până acum.
-Cine sunt? întreb eu, deși știam prea bine la cine se referea.
-Tu...și el, spuse bătrânul arătându-mi o muscă închisă într-o cutie specială cu găuri mici, care semăna cu o plasă.
-Este Marele sarcofag. Dă-mi mâna ta. El nu se teme. Cu mine nu ar face la fel. Cere-i să te ducă unde asasinul și-a ascuns cadavrele și el o va face. Musca asta e bagheta ta magică.
-O să meargă?
-Cu darurile tale, da.
-O să dureze. Ar putea fi oriunde.
-Nu chiar oriunde. Să zicem pe un traseu de 52 km. Prima fată dispărută a fost o turistă daneză. A luat un autobuz de pe linia roșie. Pleacă din centrul orașului și face un tur de 52 de km, trecând prin diferite localități caracteristice zonei. Îți vei da seama ușor când te vei apropia de locuința asasinului, pentru că insecta o va lua razna. Cu instinctul său te va duce direct la cadavre. Să nu te oprești. Trebuie doar să o urmezi și apoi să te întorci. Te simți în stare?
-Da, spun eu fără ezitare. Vreau să-l prindem. Pentru Francesca...a fost colega mea.
-Și eu vreau să-l prindem, pentru Sarah. Vă doresc tot norocul din lume, detectivii mei.
Înainte să plec pe urmele ucigașului, i-am dat profesorului un medalion în formă de fluture, cu un lichid argintiu în el. Eram sigură că îi va fi de folos.
M-am dus apoi în centrul orașului, de unde am luat autobuzul respectiv și am mers o bună bucată de vreme cu el, fără să se întâmple nimic spectaculos, asta până când am ajuns la stația unde dispăruse turista daneză. Acolo insecta începu s-o ia razna, iar eu am coborât repede din autobuz și i-am dat drumul, după care am urmat-o. Mă conduse pe o cărare liniștită, până am ajuns la o casă mare și frumoasă, cu flori roșii la pervaze. Casa nu părea deloc sinistră, la prima vedere.
Am intrat înăuntru și cum era de așteptat, casa era părăsită de mult timp. În prima încăpere am găsit două găuri mari în peretele din dreapta, iar jos, pe podea, erau niște lanțuri groase cu cătușe ruginite. La cum arătau găurile din perete, se vedea că piroanele cu care ceva fusese înlănțuit, au fost smulse cu forța. Într-o altă cameră am găsit multe jucării, acoperite de o prelată prăfuită. Insecta veni din nou spre mine și mă conduse la o mică debara, unde deasupra unui dulap erau niște schițe. Mi-am pus un scăunel sub picioare, dar tot nu eram suficient de înaltă încât să le ajung, așa că am început să sar pe scăunel, dar podeaua cedă și eu am căzut, dar reușisem să iau una dintre schițe. M-am uitat pe foaie și am văzut un desen cu un copil care alerga în brațele mamei sale. Desenul acela îmi provocă o tristețe enormă. Insecta veni din nou la mine, apoi se băgă pe sub scândurile din podea și începu să bâzâie nervoasă. Am scos atunci bucățile de scânduri din podea și am dat peste o mână de femeie tăiată plină de larve. Încă i se putea observa manichiura îngrijită și brățara cu mărgeluțe colorate, care alcătuiau un nume: Patricia. Era numele fetei daneze, care dispăruse cu vreo opt luni în urmă.
Deodată cineva își puse mâinile pe mine. Am țipat surprinsă și am dat cu pumnul în peretele de lângă acea persoană, iar acesta se sfărâmă pe jumătate. Imediat, persoana respectivă ăți luă speriată mâinile de pe mine și se dădu înapoi șocată. Am privit atentă și am observat că era un bărbat înalt și oacheș, care părea destul de puternic. Era îmbrăcat într-o salopetă albastră, dar avea pe deasupra un palton negru. Îi căzuse pălăria când încercase să se ferească de lovitura mea.
-Ai avut noroc că mi-am deviat lovitura de la fața ta, altfel erai mort acum! îi strig eu nervoasă.
-Știu! Mă scuzați, dar am crezut că sunteți un hoț! spuse el încă speriat.
-Nu! Căutam...o persoană.
-O persoană?! Casa e nelocuită. Proprietarii s-au mutat acum opt luni. Casa e de vânzare.
-N-am vrut să deranjez pe nimeni! Dar cine sunteți?
-Sunt de la agenția imobiliară. Dacă sunteți în căutarea unei case vă pot fi de folos.
-Pot să aflu cine a locuit aici?
-Ar trebui să întrebați la agenție. Noi nu avem acces la asemenea informații. Ele sunt confidențiale.
Nu l-am mai întrebat nimic pe bărbat și am ieșit din casa blestemată. La intrare am dat de detectivul cu care ar fi trebuit să lucrez la acest caz. Acesta rămase surprins să mă vadă, dar îmi spuse pe același ton enervant:
-Nu te mai băga în acest caz, dacă vrei să nu fi rănită!
L-am ignorat total, dar înainte să părăsesc casa i-am spus:
-În această casă a stat criminalul! Cercetează tot ce se poate despre vechii proprietari și ai grijă, pentru că nu este singur!
Nu i-am mai spus și alte lucruri ci am plecat în treburile mele, mai precis, la locuința profesorului.
Când am ajuns acolo, erau multe mașini de poliție și o ambulanță. Lumea se adunase și vorbeau între ei despre profesor. Se părea că acesta fusese înjunghiat în propria casă, iar ei credeau că este mort. Am văzut paramedicii, care îl scoteau pe profesor pe o targă acoperită cu un cearșaf alb. Câinele bătrânului nu era de găsit nicăieri. Eu nu am mai stat să văd îngrozitoarea scenă, ci am luat-o la fugă, prin noapte, până am ajuns într-un parc din centrul orașului.

-Eu nu intelegeam nimioc. Datoria mea era sa imi apar stapana indifenret cat de putin sau de mult avea nevoie de ajutor chiar cu pretul vietii. Asta era inscris in ADN-ul meu. Iar ea ma pewdepsea pentru ca vroiam sa o apar. Si mai mult imi spunea ca nu mai vrea sa fei stapana mea. Stateam asa ranita, acolo unde ama aruncase prin vortex, astpetand sa apara cineva care sa maajute fiindca nici macar nu ma puteam misca din cauza durerii provocate de injunghiere.

Lucifer se plimba agale pe sălile palatului. Știa că avea să o găsească pe Alethia în vechea ei cameră, așa că nu se grăbea deloc, deși știa că este rănită.
-Câine idiot! spuse el indiferent. Ar fi fost minunat dacă nu te-aș fi adus să o vezi pe Kami! Ar fi trebuit să-ți petreci viața patetică în lumea muritorilor, dar nici acum nu este prea târziu! Câine polițist! Hmpf! Un adevărat câine polițist își ascultă mereu stăpânul și nu acționează după cum îl duce capul, niciodată nu asculți ce ți se spune și astfel pui în pericol viețile mai multor persoane nu numai pe a ta. Aș putea să te las aici, să sângerezi până la moarte, dar ar fi mai amuzant să văd ce pedeapsă îți va da Kami pentru neascultarea ta.
El îți puse una dintre ghearele lungi și ascuțite pe rana Alethiei, iar aceasta se închise ca și cum nu ar fi existat vreodată. Lucifer se șterse dezgustat de sângele ei, apoi se duse în sala tronului, unde îl aștepta micuța Lilla. Aceasta îi sări fericită în brațe, arătându-i un desen făcut de ea. Era el, Kami și fetița, iar alături era un câine, care semăna cu Alethia.
-Ce desen drăguț! spuse el pe un ton admirativ. Dar câinele ăsta nu are ce căuta aici...a făcut-o pe mama ta să sufere de mai multe ori!
-Câine rău! spuse micuța luând o radieră și șterse câinele de pe foaie.
-Da! Alethia a fost un câine rău! O să căutăm un alt câine!
Lucifer atârnă desenul pe perete, apoi îl privi preț de câteva secunde, după care spuse:
-Mama va fi încântată de opera ta!
Lilla dădu afirmativ din cap, apoi se duse la pianul din colțul camerei și se așeză lângă el. El se duse lângă fetiță din începu să-și plimbe delicat degetele pe clapele reci de marmură.

Ma duc in sala tronului dupa Lucifer.
-Eu nu am vrut sa o fac pe Kami Rei sa sufere. Eu imi urmam doar instinctele. Si nu sunt singurul caine politist care ia decizii proprii. Da, de regula un caine politist asculta comenzile stapanului, dar cand in joc e viata stapanului, poate lua decizii proprii indiferent cat de corecte sau nu ar fi acestea. Pana la urma nu doar oamenii gresesc. Orice fiinta greseste. Numai zeii sunt sunt cei care nu pot gresi niciodata.
Eu nu aveam de unde sa stiu ca Kami Rei e nemuritoare. Eu credea ca ea doar traioeste mai mult decat un om sio doar oamenilor li se par ca ea sau tu sau alti ingeri ori demoni ca si voi, sunt nemuritori.

Stăteam pe o bancă din parc și mă gândeam, când cineva își puse mâinile pe umerii mei. M-am uitat furioasă la persoana respectivă, dar mi-am schimbat imediat reacția când am văzut că era doar Vera Morning, secretara de la școală.
-În sfârșit, te-am găsit! spuse ea zâmbind larg.
-Nu mă întorc la școală! i-o întorc eu pe un ton rece.
-Sigur că nu! replică ea cu o voce mieroasă. Noaptea asta poți dormi la mine.
Am acceptat imediat, iar ea mă conduse la locuința ei. Era o casă retrasă, foarte mare, înconjurată de foarte mulți copaci, iar la prima vedere nu a-i fi putut-o observa dacă nu ai fi fost atent. În spatele casei era un mic lac, de pe malul căruia puteai admira întreg orașul.
-E enormă! spun eu surprinsă, deoarece nu credeam că o simplă secretară își putea permite o asemenea locuință. Stai singură?
-Nu! spuse ea scurt.
Am intrat în casă și primul lucru pe care l-am observat au fost încuietorile de la uși. Era surprinzător că erau mai mult de patru. Apoi privirea îmi fu atrasă de oglinzi.
-Vei dormi aici. Sper că pentru o noapte e bine.
Vera îmi arătă un pat gata făcut.
-E minunat, mulțumesc. Dar de ce sunt acoperite oglinzile?
Femeia respiră greu, apoi mă privi drept în ochi și spuse cu glas șoptit:
-Ți-am spus că nu locuiesc singură. Am un copil mic, foarte bolnav. Pentru el le-am acoperit. N-am vrut să vadă cum arată. Sunt foarte îngrijorată din cauza lui. Mi-a schimbat complet viața. Uneori simt că-nnebunesc.
-Îmi pare rău! îi spun tristă și privind-o cu înțelegere.
-Sunt lucruri care se pot întâmpla în viața unei femei. Dar nu-ți fă griji. Nu-l vei vedea.
-Dar nu mă deranjează.
-Nu. E mai bine așa. El stă în camera lui, împreună cu gândurile lui demente. Nu vrei ceai?
Când vorbise despre fiul ei, avea o privire macabră. Credeam că doar mi se păruse, pentru că o zărisem doar pentru o clipă.
-Nu mulțumesc, nu vreau să deranjez.
-Niciun deranj.
Secretara se duse să facă ceai, iar eu am rămas să observ camera. Deodată, atenția îmi fu atrasă de o umbră ce venea din capătul scărilor. Părea umbra unui copil, care stătea nemișcat. Am urcat scările, curioasă, și am ajuns într-o cameră cu multe jucării. Lumina era foarte slabă, nu doar în acea cameră. În fața mea, stătea un copil cu spatele la mine. Avea o poziție ciudată a capului. Am vrut să mă apropii, dar secretara veni după mine și surprinsă, luă , spuse:
-La ce te-ai gândit, Angela? Că poate ăsta-i fiul meu? E doar o păpușă. Ești foarte sensibilă. Ți-a fost frică?
-Nu.
-Da. Am văzut în ochii tăi.
Vera îmi atinse fața, dar am îndepărtat-o, aproape brutal.
-Se pare că ai febră. În această regiune, cu acest vânt, nu e de mirare. Îți aduc o pastilă. Doar n-o să pornești răcită la drum, mâine.
Am plecat din camera cu jucării și am revenit în sufragerie, unde femeia îmi aduse repede două pastile.
-Ar trebui să le iei pe amândouă. Dar și una e de-ajuns, spuse ea înmânându-mi pastiluțele.
-Nu vreau pastilele. Pot să aflu unde este toaleta?
-Baia e acolo. Dar ia și pastilele, spuse ea strângându-mi mâna ca într-un clește. Trebuie să le iei. Ești în responsabilitate mea.
-Bine, o să le iau.
-Ți-aduc apă.
-O iau singură. Lasă-mă să trec. Pot să-nchid ușa?
Se uită furioasă la mine, dar nu se clinti de lângă ușa băii, așa că am împins-o ușor ca să o pot închide.
Ce scorpie! m-am gândit. Chiar și oglinda din baie era acoperită. Am desfăcut una dintre pastile și am topit-o în apa caldă de la robinet, dar am lăsat apa să curgă, pentru că știam că ea mă asculta la ușă. Am cercetat puțin lucrurile din baie și am observat că săpunul, prosopul de șters și cada, erau pline de viermișori albi care se mișcau fără astâmpăr. Am recunoscut larvele Marelui Sarcofag. Am mai stat puțin în baie, iar femeia, nerăbdătoare, începu să tragă de clanța ușii.
-Deschide ușa! strigă ea. Ai luat pastila?
Am ieșit din baie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și Vera intră după mine, ca să se asigure că luasem otrava. Apoi se întoarse fericită spre mine, așteptând parcă să se întâmple ceva. Eu m-am prefăcut că nu mă simțeam prea bine și că mă voi duce să mă culc. Am tușit de câteva ori spasmodic și m-am învelit cu pătura aspră. În câteva clipe, am făcut să pară că într-adevăr adormisem. Femeia se ridică din fotoliul din care mă urmărise de atâta timp și se apropie de patul meu. Îi auzeam pașii atât de clar, erau apăsați, de parcă ar fi vrut să verifice dacă mai eram în viață, iar în caz contrar mi-ar fi zdrobit capul cu fierul de călcat, pe care îl ținea cu grijă, deasupra capului. Deodată, activitatea îi fu întreruptă de luminile unei mașini, care se opri în dreptul casei. Femeia se pregăti să iasă afară, dar înainte, apăsă pe un buton, ascuns vederii de un dulap, și baricadă toate ferestrele cu plăci de metal, apoi închise ușa în urma ei, cu toate încuietorile. Înainte de a ieși ea, am reușit să trimit o scânteie neagră pe urmele ei, ca să aflu cine venise să o vadă.
Afară era inspectorul de la poliție, care începu să îi pună câteva întrebări. Omul chiar era pe drumul cel bun.
-Acum aproximativ 15 ani, începu el, când locuiați la Basel, și lucrați la un spital care era specializat în malformări și boli mintale, ați fost agresată? Nu se poate să fi uitat acel incident.
Femeia își scutură capul cu înfrigurare, ca și cum ar fi năpădit-o o amintire neplăcută, apoi descheindu-și cămașa, lăsă să i se vadă o cicatrice imensă pe piept, apoi spuse:
-Priviți! M-a tras spre el către gratii. Erau gratii între noi, iar el...era monstrul...
-Am înțeles, doamnă Morning. Regret, dar trebuie să fim aiguri. V-ați mutat aici acum 8 luni, nu?
-Da, exact. Vă rog, pe aici! spuse ea conducându-l pe inspector la subsol, în timp ce acesta nu înceta cu întrebările:
-Și înainte unde ați stat?
-În afara Zurich-ului.
Nici bine nu intră bărbatul, că femeia îl și lovise în cap cu o vază grea de metal. Acesta căzu leșinat la podea. Nu am mai stat pe gânduri, trebuia să acționez acum, până nu era prea târziu pentru inspector.
M-am ridicat repede din pat și am căutat o cale de ieșire. Nu puteam distruge pur și simplu zidurile din jurul meu, deoarece casa era o dovadă de netăgăduit a faptelor criminalei. Am căutat prin jur și în debara am găsit, într-un colț, o gaură prin podea, care ducea probabil la subsol. M-am strecurat pe acolo, iar între timp niște strigăte de durere răzbăteau din ce în ce mai clar. Niciodată nu auzisem asemenea țipete înfiorătoare. Am înghețat de groază pentru câteva clipe. Când eram aproape de ieșire, niște mâini însângerate mă cuprinseră, iar eu începusem să țip, deși nu îmi stătea în fire să mă sperii atât de ușor.
-Nu-ți fie teamă! Sunt inspectorul! Am nevoie de ajutorul tău!
Cu greu puteam să-l recunosc la cât de desfigurat era. Într-un timp atât de scurt, psihopata reușise să-l rănească atât de rău, încât era plin de sânge, plus că mai era înlănțuit și cu niște cătușe groase, cu lanțuri.
În mijlocul camerei era o groapă imensă, cu pereți metalici, în care se aflau schelete și bucăți de cadavre. Nu văzusem un asemenea masacru nici în război. Nebuna trebuia oprită acum. În cameră, veni hohotind, femeia. Fața ei nu mai exprima nicio urmă de bunătate. Deși râdea ca o nebună, avea lacrimi în ochi.
Am reușit să-l eliberez pe inspector din lanțuri, dar când văzu ce aveam de gând, se repezi spre mine, vrând să mă strângă de gât. Inspectorul încercă să o oprească, dar ea îl împinse de parcă ar fi fost o pană. Eu nu mă mișcam, iar când femeia era aproape de mine, din spatele meu, apăru câinele profesorului, Layla, care se repezi la gâtul ei și o imobiliză. Nu o ucise, ci o făcu să-și piardă cunoștința. Inspectorul era și el inconștient, astfel am reușit să-i vindec rănile cele mai grave, iar acesta își reveni în simțiri. L-am lăsat împreună cu Layla, să aibă grijă de secretară, iar eu am vrut să ies din casa aia blestemată. Pe hol, însă, mă opri plânsetul unui copil. Era ultima cameră de la capătul holului. Fără să mai stau pe gânduri am intrat în cameră și m-am oprit lângă ușă. Camera era aproape goală, era doar un pat și câteva jucării aruncate într-un colț, iar alături de ele, stătea un copil mic, cu fața la perete.
-Du-te de aici. Mă faci să-mi fie frică! spuse copilul cu un glas plângăcios, dar nu se întoarse.
-Nu vreau să-ți fac rău! îi spun încercând să-l liniștesc.
-Nu! Du-te! Pleacă!
-Știu că mama ta a fost rea. Dar eu vreau să te ajut.
M-am apropiat încet de el.
-Nu trebuie să-ți mai faci griji din cauza oglinzilor. Totul s-a terminat.
I-am pus mâna pe umeri, iar acesta s-a întors. Când i-am văzut fața, m-am îngrozit. Gura îi semăna cu poarta unui incinerator și avea niște dinți stricați și ascuțiți, ca un rechin. Nasul îi era atât de turit încât mă mira că acea creatură putea respira. Ochii lui cenușii erau de o cruzime nepământeană și pe toată fața, îi mișunau viermi.
Ținea în mâini un cuțit, căruia îi puse un mâner lung, și pe care îl mânuia ca pe o suliță. Am luat-o la goană, pănă am ieșit din casa aceea blestemată. Am ieșit la marginea lacului, dar copilul încă mă urmărea, cu intenția de a mă ucide. Am observat că șchipăta, probabil de la mușcătura Alethiei. M-am oprit pe loc și cu un semn al mâinii, cuțitul îi zbură din mâini, iar acesta rămase perplex, uitându-se mai urât la mine.
-Nu eu îți voi aplica pedeapa, ci o creatură pe care ai rănit-o deja!
Am deschis portalul tărâmului întunericului și din el ieși Alethia.
-Fă ce vrei cu el! Cuvintele mele nu vor schimba mintea lui dementă, iar dacă îl las așa, va continua să ucidă! Dar nu îl omorî! Va trebui să trăiască cu aceste păcate toată viața și nicio pedeapsă nu este mai mare decât aceea de a auzi zi și noapte, treaz sau adormit, vocile persoanelor ucise! Coșmarurile îl vor bântui pe el și pe mama lui, tot restul zilelor lor, iar moartea nu le va curma suferința. Însăși viața va fi pedeapsa lor! Acum du-te!

Ma reped inspre el maraind puternic si fioros ca un caine agresiv si ma reped sa il musc cand se astepta mai putin. Il dobor la pamant repezindu-ma pe spatele lui si ii aplic cateva muscaturi la incheieturile mainilor si piciaorelor cat sa il impiedice durerea sa nu imi poata face nimic apoi ii dau lovitura de gratie, o muscatura puternica pe maduva spinarii, rupandui-o dar n intr-un loc vital.
Kami Rei, ar trebui sa actionezi acum sa opresti hemoragia interna. O sa traiasca dar va fi paralizat total pentru tot restul vietii. Asa nu va mai putea ucide pe nimeni.

Nu am băgat în seamă câinele, ci mi-am urmat liniștită planul, și anume, am sunat la poliție și la salvare. Nu l-am ajutat pe monstrul care ucisese atâția copii. Am așteptat să apară polițiștii, ca să-i închidă pe viață, pe el și pe mama lui.
Deodată, mama acestuia ieși afară din văgăună, cu o bucată ascuțită și plină de sânge în mână. Se repezi cu furie asupra mea, vrând să mă ucidă.
Eu mă feream de atacurile ei și am ajuns pe marginea podului, unde era o barcuță cu motor. Am sărit în ea și am încercat să pornesc motorul, ca să ajung pe mijlocul lacului și să nu trebuiască să-mi folosesc puterile pe o ființă atât de disperată ca mama acelui copil blestemat.
-El a fost bolnav! strigă ea în timp ce încerca să mă rănească, iar fața ei plină de sânge și lacrimi era îngrozitoare și plină de dispreț, dar nu puteam să simt decât milă pentru ea. Dar a fost fiul meu și tu... Ar trebui să te omor chiar acum! L-am ucis pe inspector și pe prietenul tău, profesorul, pentru a-l proteja. Iar acum te voi ucide ca să mă răzbun! De ce nu-ți chemi în ajutor câinele? Cheamă-l!
În încercările ei disperate de a mă tăia cu bucata de sticlă, femeia lovi motorul barcii, din care începu să se scurgă în apă benzină, apoi la o a doua lovitură scoase un cuțit de buzunar și când nimeri metalul bărcuței, din aceasta săriră scântei și barca și apa, izbucniră în flăcări. Femeia sări în apă, ca să scape de flăcările ce o înconjurau și care îi ardeau mâinile și fața.
Eu mi-am schimbat înfățișarea în cea adevărată, iar cele șase aripi cuprindeau, aproape întreaga suprafață a lacului. Am chemat flăcările la mine, iar apa lacului deveni din nou liniștită. Femeia ieși la suprafața și se rezemă de pod, privindu-mă fascinată. Lumina lunii, îmblânzea oarecum locul acela, dându-i o aură magică. Din aripile mele începură să plutească încet, mii de pene strălucitoare. În depărtase se auzeau deja sirenele poliției și ale unei ambulanțe. Mi-am luat înfățișarea de detectiv și am așteptat să apară.
Când au ajuns, i-au luat pe cei doi criminali și i-au dus la spital, alături de Layla și de inspector, care fusese înjunghiat, dar medicii reușiseră să-l resusciteze. M-am dus și eu cu ei.
La spital, profesorul se odihnea pe niște perne pufoase și mânca budincă de vanilie. Când mă văzu, i se lumină fața. La gât încă mai avea colierul pe care i-l dădusem, dar fără lichidul argintiu în el.
-Mulțumesc! îmi spuse el cu un zâmbet și îmi înapoie colierul.
I-am răspuns tot cu un zâmbet, apoi am plecat, pentru că la el veniseră în vizită niște cunoștințe și Layla. Am trecut și pe la inspector și l-am felicitat pentru că aflase cine erau criminalii și i-am spus că pentru câte a îndurat ca să-i prindă, îi dau lui tot creditul pentru rezolvarea cazului.
Am petrecut o noapte la hotel, unde mi-am scris raportul, apoi a doua zi am luat zborul către orașul în care locuiam.

In urmatoarea zi, daca eu tot ramasesem in locul respectiv, cautasem cel mai apropiat oras in care sa ma stabilesc. Il gasisem la cativa zeci de kilometri departare. Inca din prima zi de cm ajunsesem reusesc sa rezolv cateva maruntisuri in locul politiei: sa reunesc un copil ratacit cu familia, sa prind in flagrant niste hoti de buzunari incepatori, sa opresc un hot sa parga insasi masina seflui politiei, si ceea ce ii uimise chiar si pe politisti, faptul ca dirijasem traficul intr-o intersectie foarte aglomerata. si faptul ca sunasem la pompieri candn un tren cisterna deraiase. Desigur In tot acest timp incercasem sa par un caine cat mai normal.
-Seful politiei incepuse sa se intrebe cine ar fi putut abandona un caine asa valoros care credea el ca e dresat destul de bine si capabil sa fie caine politist dar si ciane actor in filme politiste. Ma fotografiase si apoi trimise o circulara catre toate sectiile de politie din tara si prin interpol, in care era fotografia mea, cu scopul de a afla decare sectie de politie apartin sau a carui detectiv apartin.
Consideram ca aceasta e cea mai buna solutie sa ajung iarasi fata in fata cu Kami Rei. Pentru ca singura nu stiam unde s-ar fi putut duce si nu puteam nici sa miros urmele fiindca o luase pe calea aerului.

Cand m-am intors in dimensiunea mea, Lucifer si Lilla ma asteptau cu bratele deschise si cu un caine. Era un caine demon imens, cu sase cozi, cu care m-am imprietenit imediat si pe care ma puteam baza cu adevarat.
Am asteptat cateva zile ca sa vad cat de bine ma intelegeam cu el si am ramas surprinsa de cat de bine lucram impreuna. Putea lua si forma unui caine obisnuit, doar ca era ceva mai mare si de un alb care radia si ochii de un albastru iridescent.
Politistii se mirau ca ma vedeau cu un alt caine, dar si au fost si mai mirati cand am rezolvat in prima zi cu acel caine, doua cazuri.
Dupa cateva zile ma puteam odihni in voie, pentru ca nu prea aveam de lucru.
Intr-o zi, comisarul ma trimise in orasul vecin, cu treburi la un orfelinat. Am acceptat sa merg, mai mult pentru ca nu prea aveam ce face.
Cand am ajuns acolo, pe una din strazile principale am zarit-o pe Alethia.

Vazand-o pe Kami Rei, ma apropii de ea. Ma asez in genunchi pentru cateva secunde cat sa fac o pelcaciune sa ii arat respect lui Kami Rei dupa care ma ridic din nou in 4 picioare. Si incep sa ii spun:
-Printesa, imi pare rau pentru ceea ce s-a intamplat. Te rog frumos sa imi accepti scuzele si sa ma ierti si sa imi mai acorzi inca o sansa.

-Chiar crezi ca o sa ma razgandesc? Ei bine, te inseli! O sa-ti dau voie insa sa ma insotesti pe parcursul acestei vizite la orfelinat, ca sa vezi cat de bine se descurca Tenshin! De data asta nu este neaparat un caz, ma duc la orfelinat ca sa-i dau o veste buna unei fete si sa o insotesc la noua ei casa. Ar fi bine sa nu ma incurci si de data asta!

Eu nu mai zic nimic insa o insotesc pana la orfelinat. Copii de la orfelinat se apropiase unii de mine, altii de Tenshin si altii vroiau sa ne mangaie pe amandoi. Eu nu zic nimic si il urmaresc pe Tenshin cu atentie. Insa un baietel de 3 anisori care nu vorbise inca se apropie de mine si ma mangaie. In clipa aceea intra in camera si o ingrijitoare cu scopul sa ia copii sa ii duca la canina. In timp ce copilul ma mangaie, spuse: "Cutu". Era primul lui cuvant si ingrijitoarea incepu sa radieze de fericire cand vazu ca reusisem sa il fac sa vorbeasca in timp ce angajatii orfelinatului se chinuisera luni bune si nu reusisera.
Nu mi pasa daca Kami Rei m-ar fi felicitat ori m-ar fi acuzat ca as fi facut iar ceva resit. Stiam ca am facut un bine si nu imi pasa daca Kami Rei sau Tenshin ar fi devenit invidiosi pe mine.

Veni in curand si directoarea orfelinatului si ma lua la o plimbare ca sa-mi explice cum stateau lucrurile cu fata care urma sa aiba o noua casa. Tenshin ma urma indeaproape.
-Fata se numeste Jessica Song si are 14 ani. Este o fata linistita si nu prea vorbareata, ii place sa citeasca si sa scrie, si e foarte draguta, dar nu a avut norocul sa fie adoptata. Ne-am trezit intr-o zi cu ea pe scarile orfelinatului. Era o zi ploioasa si bebelusul plangea asa ca am luat-o si am ingrijit-o. In cosuletul in care fusese abandonata, am gasit doar un bilet cu numele fetitei, nimic altceva. Ne-am atasat foarte mult de Jessica si de aceea am fost incantati cand am aflat vestea ca parintii ei o vor inapoi.
-Cum? Dupa atatia ani? Cu ce drept?
-De fapt, am aflat cu o luna in urma ca mama ei biologica a murit, iar in testamentul ei era o scrisoare catre tatal fetei. Se pare ca ea este un copil din flori, de aceea mama ei nu a vrut sa o creasca, iar tatal nici macar nu stiuse de existenta ei. Oricum, in scrisoare, femeia i-a spus adevarul, iar barbatul mai ca a innebunit la aflarea vestii, deoarece el fiind casatorit de 16 ani nu reusise sa aiba un copil cu sotia sa, iar acum a facut tot posibilul ca Jessica sa vina la casa sa, unde ne-a spus intr-o scrisoare ca locuieste cu sotia si o batrana servitoare. Bietului om ii pare atat de rau! Considera ca este in totalitate vina lui si vrea sa-i ofere fetei afectiunea de care a fost lipsita atatia ani. Chiar si mama ei poate fi inteleasa...cum sa va spun...ea nu avea cu ce sa se intretina si cateodata ca sa aiba ce manca, se vindea pe strazi. Asa s-au intalnit parintii Jessicai, iar mama ei chiar voia sa o creasca, dar pentru ca la timpul ala nu cunostea numele barbatului, dupa nasterea fetitei, a dat-o in grija noastra, pentru ca stia ca asa va fi cel mai bine pentru copil, iar ea a inceput sa-i caute tatal, cu speranta ca daca acesta o va ajuta cu banii, putea sa mearga sa-si ia fetita de la orfelinat si sa aiba grija de ea. Incercarile ei nu au fost prea reusite, dar dupa atatia ani aflase adresa si numele barbatului. Femeia a fost gasita moarta intr-un sant, dar avea un zambet pe buze, probabil facuse un atac de cord, pentru ca politia descoperise ca era foarte bolnava, iar langa ea era o scrisoare catre tatal fetei, pe care i-am trimis-o numaidecat si o alta scrisoare catre Jessica.
-Copila stie ce i s-antamplat mamei ei?
-I-am dat scrisoarea, dar nu a avut curajul sa o deschida. Ati fost trimisa sa o insotiti la noua ei locuinta, nu-i asa? Atunci va inmanez acest formular, pe care trebuie sa il semneze tatal ei. Si as mai vrea sa va rog ceva...as vrea sa-mi povestiti despre oamenii care locuiesc in acea casa, cum sunt, daca se comporta bine, daca mama ei vitrega o va trata cu o anumita ostilitate... vreau doar sa stiu ca Jessica va fi bine, la fel cum sper acest lucru pentru toti copiii.
-Nu va faceti griji! O sa ma ocup eu de tot! ii spun, apoi iau formulrul si il pun in poseta, dupa care ma duc sa ma intalnesc cu Jessica.
Fata isi acuse deja bagajele, apoi am pornit la drum. Din centrul orasului am luat o masina, care cunostea bine locul unde era casa tatalui fetei si am mers ore bune cu masina. Eu in fata, cu soferul, iar fata in spate, cu cainii.

Tot drumul eu privisem peisajele pe geam insa inacelasi timp imi si pusesem una din maini pe dupa gatul fetei ca sa ii arat afectiune. Am stat tacuta aproape tot drumul stiind faptul ca daca as fi vrut sa vorbesc ceva, soferul ar fi fost deranjat de un latrat si nu s-ar fi putut concentra la condus. Eram si eu curioasa sa vad casa acestei familii. Totusi un gand imi recu prin minte. Ceea ce spusese directoarea orfelinatului. Totusi, cine ar fi putut sta sa supravegheze acea familie?
Cand soferul opri la un stop, care urma sa dureze vreo 90 secunde dupa cronometrul semaforului, ii vorbesc lui Kami Rei: Dupa cum a spus directoarea orfelinatului, eu mam gandit la ceva. Banuiesc ca Tenshin este mult mai rapid decat mine. Asa ca ma gandesc ca el sa fie cel care va merge la fata acasa daca familia ei nu se va comporta bine cu ea.

-Pastreaza-ti ideile pentru tine! ii spun cu o usoara grimasa, Alethiei, dar fata ma privi mirata, neintelegand ce ma apucase. Ah, nu ma adresasem tie, Jessica! Am cateodata obiceiul sa vorbesc cu cainii si de asemenea ii inteleg cateodata, mai ales pe unul care vorbeste prea mult si intervine in gandurile mele! Dar sa lasam asta, tu cum te simti?
-Sunt putin emotionata...
Chiar in acel moment, soferul porni masina, iar Jessica tacu sfioasa. Am mers pentru mai multe ore cu masina. Am trecut pe langa un rau imens, apoi am inaintat pe un drum abrupt, iar in cele din urma am intrat intr-o padure. Se intunecase de-a binelea afara si mai incepuse si o ploaie torentiala. Deodata, soferul opri masina si spuse:
-Se pare ca ploaia a stricat carburatorul. Nu mai pot face nimic. Suntem blocati aici. Nici alte masini nu vor conduce pe o ploaie ca asta. Ce vreti sa faceti? Nu e mare lucru pentru mine sa dorm in masina, dar...
-Nu, vom merge pe jos de aici! ii spus eu. Nu este prea departe, nu-i asa?
-Sunteti deja pe proprietatea lor. Nu va fi un drum usor, dar nu este prea departe.
Ne-am dat jos din masina, iar Tenshin o ajuta pe fata cu bagajele. Dupa ce ne-am indepartat vreo cativa metri de masina, soferul o porni si facu cale intoarsa. Din departare se auzeau urletele lupilor, iar fata incepu sa planga.
-Sa mergem! ii spun eu. Casa trebuie sa fie dupa acei copaci.
Am avut dreptate. Am ajuns la o poarta cu bare de fier si cu un gard inalt de sarma. Era incuiata, dar cand am ajuns noi se deschise si astfel am patruns pe proprietatea tatalui fetei.

-Dupa cum arata casa asta, tatal ei trebuie sa fie vreun milionar. Gandesc eu. As fi vrut de fapt sa si vorbesc dar daca Kami Rei imi spusese sa tac, tacusem insa nu ma simteam in apele mele stiind ca o singura persoana ma poate intelege si tocmai aceea imi interzisese sa mai vorbesc cu ea. Sau cel putin asa intelesesem eu.

Casa era cu adevarat sinistra la lumina fulgerelor, iar in spatele ei, era un fel de turn, care semana, dupa mine, cu o inchisoare. Am batut la usa o data, dar nu raspunse nimeni, asa ca am apasat clanta si am observat ca era deschisa. Am intrat inauntru, cu o oarecare sovaire. Nici bine nu ajunseseram in hol, ca inaintea noastra veni o femeie cu niste candele aprinse. Era imbracata intr-o rochie lunga si cenusie si purta un sort alb, imaculat. Avea parul complet alb, dar nu i-as fi dat mai mult de 45 de ani.
-Si cine sunteti, daca imi este permis sa intreb? Nu asteptam oaspeti in aceasta seara! vocifera ea, dar pe fata ei nu se vedea nicio reactie.
M-am decis sa nu-i spun cine eram cu adevarat, pentru ca daca ar fi aflat ca sunt detectiv, s-ar fi speriat sau ar fi avut o reactie nu tocmai placuta. Tenshin imi comunicase deja temerile lui.
-Eu sunt Sky Lorelei si am venit de la orfelinatul Pure Heart. Am o intalnire cu domnul Scar.
-Eu nu am fost informata. Acum, va rog, sa plecati.
Femeia se intoarse si vru sa plece.
-Asteptati! ii spun eu, vrand sa adaug ''scorpie batrana'', dar m-am abtinut. Am venit tot drumul pe furtuna aceasta. Unde este domnul Scar?
-Este in turnul de cercetare. Nu poate fi deranjat cat timp lucreaza.
-Spuneti-i ca fiica lui este aici! ii spun pe un ton poruncitor, iar femeia se intoarse brusc sa o priveasca mai cu atentie pe fata. Am adus actele pe care mai trebuie sa le semneze, iar el a confirmat deja ca ea este fiica lui.
-Bine, atunci il voi informa de vizita voastra.
-O sa vin si eu! Intre timp, este vreun loc in care Jessica sa se poata usca si incalzi?
-Este un semineu pe hol, la stanga. Se poate incalzi acolo, daca are nevoie.
Eu am urmat-o pe batrana si cainii, la randul lor m-au urmat, iar Jessica se duse langa semineul, unde ardea un foc jucaus.

-Tie nu ti se pare ciudat faptul ca in casa aceasta nu exista caini de paza si mai mult poarta era descuoata? Mie mi se pare ca cineva nu va agrea prezenta noastra. Spun eu, referindu-ma doar la mine si Tenshin. Dar totusi ma asez in pozitie culcat in fata semineului. ma uitam insa curioasa la ce se petrecea in jur.