Inceputul unei aventuri?

-Daca tu ai ales doua arme inseamna ca si eu pot lua si buzduganul? Intreb eu.

-Da, ii spun eu apoi ma duc la culcare.
Avea sa fie o zi grea maine.

Iau in mana si buzduganul care parea destul de greu totusi il puteam manui. Imi duc apoi armura, sabia si buzduganul in camera mea.

Miros dulce de pagini bătrâne, învechite şi noi, ale căror litere grele repetă un gând, o frământare absurdă, la fel de absurdă ca şi scrierea mea. Adâncă şi gravă…O bătaie de clopot, o bătaie de inimă.
Văd un orologiu vechi pe o stradă îngustă şi veche înghesuită de clădiri vechi. În piatra lor grea şi rece străjuiesc alte orologii vechi. E înnorat şi cerul vechi poartă pe genunchii grei puful, cenuşiu şi tânăr, de nori. Timpul a rămas ţintuit în tăcerea absurdă şi adâncă, în materia rece, golită de vânt. Bătrâneţea când verde-cenuşie, când maronie, emanată de porii reci ai clădirilor vechi, pluteşte în nimic şi se consumă. Păsări negre îşi zboară gândul prin timpul fiecărui ceasornic. E plin de trecut.
Ploaia e viaţă şi dacă ar ploua, stropii ar viola tăcerea trecutului, nepăsători la puritatea durerii lui.
Întuneric şters. O pasăre zboară de frică. Un fir de soare. Mâna luminii gâdilă, pe rând, limba fiecărui ceas şi…mecanismele lor grele urlă un urlet lung, aruncat undeva departe…
Un vârtej de bătăi de timp ameţeşte tăcerea. Fiecare orologiu, fiecare pendul îşi bate ora lui. Păsări negre îşi zboară emoţia prin timpul fiecărui ceasornic.
Vârtejul se intensifică treptat. Limbile ceasornicelor se învârtesc haotic…Recuperează timpul încătuşat până acum în pânzele trecutului rece.
Orologiile urlă şi pe măsură ce orele bat, umbra lor creşte. Şi dispare. Un sunet prelung…şi reapare deplină. Zgomotul absurd încetează. Ceasornicele bat acelaşi timp. Soarele priveşte lung acum genunchii goi ai cerului vechi…
Mă trezesc.

Ma culcasem si dormisem bustean pana dimineata. Ma trezesc cand soarele batea prin fereastra camerei mele, fereastra orientata spre rasarit. Dupa ce ma trezesc primul lucru pe care il facusem era sa deschid televizorul si adormisem iar vreo jumatate de ora cu televizorul deschis dupa care ma trezesc si ma duc in bucatarie si imi prepar o cafea pe care o beau pe toata dintr-o singura sorbitura.

M-am trezit mai tarziu. Eram hotarata sa inchei toata povestea cu Lucifer, fara ca nimeni sa mai fie ranit.

Simtind ca printesa se trezise, merseasem pe holuri pana in dreptul usii dormitorului ei. Ma asezasem in pozitia sezand si asteptam. Asteptam ca printesa sa iasa din camera sa pot vorbi cu ea.

Am iesit pe coridor si am dat de Alethia.
-Ce vrei, cutu? intreb eu incruntata.

Vroiam sa vorbim putin. Ce rol voi avea eu? Voi fi ca si cavalerii medievali sau ca ajutoarele de cavaleri medievali? Cel putin armurile astea ce le avem, cam la asa ceva ma duce cu gandul.

-Nu! Tu nu vei interveni in lupta mea, pentru ca ai muri in van! Oricum, lupta noatra se va tine in spatiu si puterea pe care o vom elibera va strabate dimensiunile. Imi voi pune ingerii sa salveze oamenii, la fel vei face si tu!

-Bine. Cum spui tu printesa. Voi face ceea ce doresti. Ii raspund eu. Totusi era bun si acest rol de a salva oamenii de la acest mini armaghedon dupa parerea mea.

Am deschis portalul spre lumea oamenilor si mi-am trimis ingerii sa vegheze asupra lor, apoi am zburat spre locul unde fusese deschis ultima oara porta lui Lucifer. Nu se vedea decat o umbra dinauntru si niste ochi albastrii verzui, care ma urmareau insistent. In fata portii se afla generalul Mephisto, impreuna cu mii de soldati.
-Huh, unu la sute de mii, am spus eu ironic, asta o sa fie amuzant!
Toti au inceput sa rada. Se pare ca ma subestimau.

Eu pasesc prin portal impreuna cu ceilalti ingeri in lumea oamenilor. Eu habar nu aveam de unde sa incep. Incepuse o furtuna puternica care facuse sa pice curentul in intreg orasul. Ploaia era una torentiala ce aveai impresia ca se pregatea sa inunde intreg orasul.

La comanda lui Mephisto, toti demonii se pregatira de atac. Zgomotul era infernal. Ca sa reduc puterile care se ciocneau, fara sa fac prea multe pagube, care sa se reverse si asupra dimensiunilor, i-am inchis pe demoni intr-o sfera de cristal negru. Daca aceastia se apropiau de materialul sferei, atunci sufletul lor ar fi fost consumat de fulgerele mele rosii. Acum trebuia doar sa-l inving pe Mephisto, care statea si zambea doar, stiind ca ii voi invinge armata de demoni. Avea parul de un blond luminos si ochii de un caprui stralucitor, isi misca nervos coada neagra si capul, pe care avea un corn negru si ascutit. Imi deschise o umbrela si privea adancit in ganduri la spectacolul cu fulgere. Nu parea ca vrea sa ma atace, ci mai degraba ca ar fi vrut sa-mi spuna ceva.

Nu era numai o singura armata a demonilor de care sa se ocupe doar printesa. In lumea oamenilor mai era alta armata de demoni care insa era condusa de un alt general, subaltern a lui Mephisto. Aceasta armata a demonilor incerca sa provoce necazuri precum incendii sau crime. Desi nu stiam ce fac ceilalti ingeri, eu ma foloseam de simturile mele si prima data reusesc sa salvez dintr-un incendiu un bebelus. Casa aparent suferise o combustioe spontana inexplicabila. Insa era de fpat mana unuia dintre demonii de cel mai inferior grad din armata demonica. Apoi mergand prin oras tocmai observasem o crima care era in plina desfasurare chiar in fata unei biserici.
-Ce fel de criminal sa fie atat de nepasator incat sa ucida in fata bisericii? Daca gandeai logic ewra clar ca numai criminal nu era respectivul ci un demon iar victima, un copil de 14 ani, probabil ca in caz de ar fi murit s-ar fi constatat o moarte din cauze necunoscute. Insa intervenisem eu si incercam sa pun demonul pe fuga. Incepusem sa latru agresiv in directia demonului si pentru ceilalti nu eram decat un caine care latra aiurea.

Incercam sa salvez oamenii, facand-o pe cainele utilitar sau pe supereroina. Salvam oamenii din diverse situatii provocate de demoni. Insa un anume lucru aproape ca mi-a pus punct. Ma aflam intr-o gara cand un copil cu un pui de catel in brate, fusese impins de un demon pe calea ferata in fata trenului ce se apropia. Ma apropii si salvez copilul. Apoi ma intorc sa salvez si puiul de catel. Iau catelusul in gura si ii fac vant pe peron insa eu nu mai apc sa reactionez din lipsa de timp. Trenul ma lovise in plin, luandu-ma pe sub vagoane si apoi trecu mai departe, eu ramanand inconstienta si probabil cu multe rani.
Schelalaisem de durere cateva secunde pana cazusem inconstienta.

Voiam sa-l termin cat mai repede, asa ca mi-am concentrat o cantitate mare de celestis si am infuzat-o cu sabia mea neagra. Aceasta lovitura avea sa il termine. El parea ca se pregateste sa se apere, dar se razgandi in ultimul moment si incasa lovitura. In timp ce cadea la pamant, incepu sa zambeasca, iar corpul lui incepu sa straluceasca. Picaturile de sange care cadeau odata cu el, nu pareau sa-l deranjeze...el era fericit, apoi sopti cu o voce sfasiata de durere:
-Multumesc, printesa! Datorita tie sunt acum in stare sa deschid portile stapanului meu! Si el iti va multumi! mai spuse el si lumina se mari, iar el disparu.
Abia acum intelesesem de ce nu s-a ferit. Acesta fusese planul lui de la inceput. Cheia era in el, iar eu am activat-o. Tocmai semnasem condamnarea tuturor. Lumina deveni atat de puternica, incat mi-am acoperit ochii. Se auzi un zgomot ca si cum ar fi fost sparse niste candelabre de sticla, apoi se elibera o putere atat de infricosatoare incat sfera mea se sparse.
Zgomotul se opri, iar cand am deschis ochii, in fata mea statea Lucifer.

Afara incepuse sa se innoreze si dupa aceasa incepuse o ploaie torentiala care cam gonise lumea pe la casele lor. Eu ramasese inca inconstienta. Calatori nu mai aveau sa vina pentru cel putin 3 ore, urmatorl tren fiind peste 3 ore jumate. Din cauza ploii nu mai treceau nici eventualii clienti ai magazinelor din gara.

El era cel pe care il vazusem in visul meu, cel care ma tragea in adancuri. Cei care fusesera sacrificati sa il tina captiv, erau acum fara putere, tarandu-se la picioarele lui. Nu am mai stat pe ganduri prea mult si am pornit la atac. El imi opri sabia cu mana stanga, chiar daca aceasta il taiase destul e rau, el nici nu clipi. Nu i-am lasat ragaz sa-si revina ci am convocat ce-a de-a doua sabie: Sabia Lordului Phoenix, si am reusit sa-l ranesc la una dintre aripi si pe piept. Asta nu-l facu sa-si piarda calmul, ci scoase din faldurile hainelor lui, un cutit argintat, cu care distruse sufletele celor care inca il mai tineau legat de portal si apoi isi lua zborul.
Stiam ca nu puteam sa-l inving, dar puteam sa-l inchid din nou, doar ca asta ar fi insemnat sa fiu eu cea sacrificata, sa fiu inchisa odata cu el. Nu...nu voiam asta, plec...vreau sa ma ascund...nu datorez lumii nimic.
Alerg, dar parca simt ca nu reusesc sa scap de urmaritor. Am senzatia asta de ceva timp si ma sufoca; simt cum in interiorul meu patrunde un fior de gheata ce-mi strabate apoi tot corpul, lasandu-ma treptat fara nici o simtire. Sunt ca o samanta abandonata in mijlocul desertului, batuta de vant, uscata de sete si acoperita incet-incet de nisipul arzator. Mi-e frica sa ma las prinsa, si totusi nu mai pot sa alerg. Nu mai suport durerea. Mi-e teama sa nu-mi pierd libertatea. Ah, ce cuvant pretios… aduce speranta. Dar eu nu mai am speranta si nici libertate de la o vreme. Ce pot face sa scap de teama, de intunericul care ma apasa? Am ajuns umbra propriei umbre cautand de una singura o solutie pentru a pune capat suferintei. Si am gasit-o in final, da, am gasit-o, dar este ireversibila… parca mi-e si frica sa-i rostesc numele. Tremur inspaimantata un moment.
Zi si noapte ma lupt cu intunericul ce ma incatuseaza, dar in zadar, nu pot sa-l infrang singura. Singura… da, asa am fost dintotdeauna. Am temeri si ganduri ascunse… poate le-as impartasi cuiva, dar nu am cui. Nimeni nu vrea sa ma asculte. Mi-e atat de greu… Ma doare… Sunt singura si nu mai am nimic. Acum nu mai nici un fel de sprijin. O durere surda in piept ma incearca pentru a patra oara astazi; mi se taie respiratia. Increderea in sine s-a spulberat si ea odata cu restul. Simt cum ma prabusesc, si nu pot face nimic! Simt ca explodez. Toata furia, nemultumirea, dezamagirea si singuratatea ma doboara.
Brusc, mi s-au dus toate puterile. Cad in genunchi si incep sa plang. Realizez cat de inselatoare este viata. Vreau sa tip din nou. Deschid gura, inchid ochii, dar nu aud nimic. Constat disperata ca nu mai pot vorbi…Ploaia ma orbeste si mi-e frig. Renunt. Incerc sa ma ridic, dar nu e nimic de care sa ma sprijin. Cata disperare! Incep sa ma tarasc, dar nu stiu unde sa ma indrept. Ma odihnesc putin. Respir adanc si imi adun ultimele forte. Incerc din nou sa ma ridic, dar cad. Ciudat insa, nu mai simt durerea cazaturii la fel ca si data trecuta. Asta imi da curajul sa incerc din nou. Hai, inca putin… gata. M-am ridicat. Nu mai simt ploaia care cade si nici frigul ce ma cuprinsese. Ridic nesigura piciorul stang, apoi il pun din nou pe pamant. Nu mai stiu sa merg! Inchid ochii, ma gandesc… ah, da, mi-am amintit. Ma indrept acum spre niste scari. Nu stiu unde duc, dar nici nu-mi pasa. Am obosit; mai e mult de urcat? Ajung in sfarsit sus si disting ceva prin semiintuneric. Se misca. Ma indrept catre acel ceva. Nu stiu ce e, dar am speranta. Deodata incepe sa rada. Ma duc spre el, dar se indeparteaza. Rasul lui imi tulbura gandurile si se infiripa in toata fiinta mea. Simt cum imi pierd firea; din nou acel fior de gheata ma paralizeaza. Apoi dispare brusc. Ma uit in jur; nu mai e nimeni in afara de mine pe acoperis palatului meu. Unde s-a dus Lucifer? Ma gandesc putin la ce-am vazut, dar oare am vazut cu adevarat ceva? Imi amintesc rasul acela atat de real, imi rasuna in fiecare cotlon al mintii… simt ca innebunesc. Trebuie sa fac ceva sa scap de teroarea asta. Apoi imi amintesc. Cum am putut uita vreo clipa ca nu e cale de scapare? Ridic privirea inlacrimata si imi las corpul sa faca ce vrea. Si asa nu il mai puteam controla de la o vreme. Picioarele ma poarta inainte. Incerc sa ma opresc, dar ele nu mai asculta de mine.''Ce-i cu mine?” rasuna in intuneric vocea mea fara vlaga. Pasii mi se intetesc. Senzatiile mele de vinovatie si de neajutorare se intensifica. Ma las dusa de ganduri si deodata totul in jurul meu pare ca se opreste. Ma opresc si eu. Nici un fel de miscare. Pasesc din nou… totul in jurul meu prinde acum viteza; gandurile, sperantele, temerile, amintirile, toate se amesteca si apoi dispar ca prin minune din mintea mea. Si abia dupa asta realizez ca am pasit in gol…
Ma intorc repede si il vad in spatele meu, zambind, dar nu spuse nimic si nu facu nicio miscare. Doar statea si imi privea disperarea. Asta ma infurie, si ma facu sa ma simt rusinata de felul in care renuntasem. Eu il eliberasem asa ca acum trebuia sa-mi asum responsabilitatile, nu sa fug ca o fricoasa si sa incerc sa ma ascund.
Mi-am adunat toate puterile si l-am atacat atat de rapid incat el nu-mi putea urmari miscarile, iar in acest timp cat el era ocupat sa primeasca loviturile, eu am deschis portalul spre lumea oamenilor si m-am strecurat prin el. Am ramas infiorata cand am privit dezastrul pe care il dezlantuisera demonii, totul era in ruine si cadavre peste tot. Nimeni nu merita sa moara astfel. Cu ultimele puteri am convocat focul verde si focul auriu, apoi le-am trimis peste tot in Univers, constienta de riscul pe care mi-l asumasem. Pe unde treceau flacarile verzi, timpul se intorcea si totul devenea la fel ca la inceput, iar flacarile aurii ii vindecau pe cei raniti si distrugeau demonii.
Acum nu mai puteam sa lupt, abia daca mai puteam sa respir. Eram undeva deasupra unui ocean, nu se mai auzea nimic, in afara de sunetul micilor valuri. Eram fericita ca lumea era in siguranta. Nu mai aveam putere sa mai zbor, am inceput sa cad printre nori, gandindu-ma ca voi ajunge pe fundul oceanului, dar brusc apele formara un vartej si mijlocul carora isi facu aparitia Lucifer. Se pare ca scapase din capcana mea si reusise sa vina dupa mine. Nu mai voiam distrugere...mi-am inchis ochii si am simtit cum sunt prinsa de niste brate puternice, apoi o voce blanda imi sopti la ureche:
-Acum vom fi mereu impreuna...in lumea mea.
Mi-am deschis inspaimantata ochii si am vazut inchizandu-se in urma nostra, portalul care ducea spre inchisoarea lui Lucifer. Se pare ca pana la urma chiar eram un sacrificiu. Mi-am inchis ochii din nou, iar de data asta nu voiam sa mai fiu trezita de nimeni si nimic.

Fusesem trezita la realitate si vindecata de flacarile eliberate de Kami Rei. Si am fost suficient de agila incat sa o urmez pe Kami Rei prin portalul lui Lucifer. Aveam in gand ceva desi nu stiam daca va functiona dar merita incercat. Daca demonii se hranesc cu sentimente, era clar ca sentimentele negative ii faceau mai puternici si prin deductie logica sentimenele pozitive ii faceau mai slabi. Asa ca m-am gandit sa ii dau lui Lucifer o portie de "otrava" adica sentimente pozitive. Cand Lucifer era deja bucuros si incepuse sa se infrupte din sentimentele lui kami Rei, eu incerc sa il fac sa se infrupte si din ale mele. Si atunci incep sa cant gandindu-ma doar la lucruri frumoase si avand o stare de spirit pozitiva.

-Ai face bine sa incetezi, caine prost! Imi spargi timpanele! Nu-ti voi da inapoi stapana, iar optimismul tau nu ma afecteaza. Eu nu am avut ca scop distrugerea lumii tale. Ar fi trebuit sa ramai in lumea oamenilor. Punandu-ti acum viata in pericol, ai facut ca gestul ei cand te-a readus in simtiri sa fie in zadar. As fi putut sa va distrug pe toti, dar nu am facut-o, ba chiar am inchis chiar eu portalul care m-a tinut captiv atata timp. Ar trebui sa fii recunoscatoare si sa te intorci, atata timp cat iti arat bunavointa mea! spuse Lucifer, cu o voce puternica si calma.

Dupa atitudinea lui, se vedea ca nu suporta ceea ce eu faceam, asa ca eu fac impotriva a ceea ce imi spusese el. Incep si mai tare sa cant, sperand ca puterile sale vor slabi si va ramane curand fara ele iar Kami Rei sa poata sa ii dea lovitura de gratie.

-Daca speri ca vei putea sa o trezesti cu galagia asta, sa stii ca te inseli! Ea nu isi va reveni prea curand...era constienta de riscul pe care si-l asuma cand si-a folosit toate puterile pentru a va salva pe voi toti. Sincer, nu inteleg de ce a pus mai mult pret pe vietile voastre decat pe a ei. Nu mai conteaza acum! spuse Lucifer si trecu mai departe prin portal, pana ajunse la palatul sau.

Imi modific un pic intonatia vocii, incat glasul meu acum era pe o frecventa hipersonica. Gandindu-ma ca aceasta il va deranja pe Lucifer. Cantam niste melodii despre natura, pace, si alte lucruri bune. Sa il irit pe Lucifer sau macar puterile lui. Cu toate ca poate nu mergea, meritam insa sa incerc. Era ce-a de-a 3-a incercare si ultima a mea, dupa i felul acesta, avand de gand apoi sa caut alte solutii, daca asta nu mergea.